D-ale invatamantului sau noul vechi sistem

19 08 2009

Ei bine, da… marturisesc… sunt profesor, de „scoala noua” (postdecembrista) si, oarecum, de moda veche. Nu si demodat, sper, fiind inca tanar. Ii invat pe altii in timp ce (re)invat si eu de la ei, suport, stoic, bizarele fantezii reformatoare ale diversilor ministeriabili si incerc sa nu ma las abuzat de ele facandu-mi violenta pentru aceasta. Pe scurt, fac o staruitoare echilibristica si ma lupt sa-mi administrez, discret, frustrarile.

Ma opresc aici cu marturisirea, zic „marturisire” pentru ca a spune azi, in Romania, ca esti profesor (ma enerveaza teribil termenul de „dascal”), incumba oarecari riscuri. Fie esti considerat un fel de guvernanta si privit de sus de catre alte categorii care, demult, s-au inscris in partidul celor care nu (mai) citesc fie esti invidiat ca ai doar 18 ore saptamanal si ca , oricum, salariul este suficient pentru o prestatie ce nu poate fi considerata „munca”. Sau, se poate si mai rau, esti pedofil si copiezi la Titularizare.

Dupa 45 de ani de cultivare a valorilor „proletare” si de ura sistematizata contra intelectualilor, o asemenea perceptie, destul de consistenta in randul romanilor, este de inteles. Mai mult chiar, dispretul romanilor fata de scoala si intelectuali este,structuralmente, o componenta constanta a firii lor, fapt observat de un distins „dusman al poporului”, Dimitrie Cantemir: „…moldovenii (adica romanii, n.a.) nu numai ca nu iubesc invatatura, dar, aproape toti o urasc. Nici macar numele stiintelor si artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred ca invatatii nu pot fi cu mintea intreaga, in asa masura incat, atunci cand vor sa laude stiinta cuiva, spun ca a ajuns nebun de prea multa invatatura” (Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei”, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973, p. 311). Noroc ca ilustrul savant nu a trait in comunism … ar fi pierit, probabil, in inchisoarea de la  Sighet.

De parca n-ar fi destule umilintele venite din exteriorul sistemului  de invatamant, iata ca si in interiorul corpului profesoral exista agenti patogeni ce pericliteaza sanatatea acestuia. Acesti virusi devastatori sunt, in realitate, fantomele trecutului comunist, devenite o constanta a sistemului, care altereaza, fatalmente, intreaga fenomenologie a acestuia.

Ei nu sunt, neaparat, simpli ex-membri PCR, ci, acea specie cataratoare, cu totul particulara, a activistilor ce alcatuiau o rotita importanta in angrenajul infernal comunist si care, prin propaganda facuta, au intoxicat mintile si sufletele copiilor decenii la rand. Nici sutele de mii de morti in temnitele comuniste nici tulburele decembrie 1989 si nici, macar, echivoca declaratie prezidentiala de condamnare a comunismului din Romania nu au reusit sa paralizeze reflexele ascensioniste ale sus-numitilor. „Omul nou”,  proiectat de tenebroasa ideologie comunista, nu doar a supravietuit caderii comunismului, ci, chiar a triumfat  caci el se afla printre noi, la fel de activ si de „competent” ca in trecut.Doar are „experienta”…

Omul nou este fericitul beneficiar al unei insusiri cu totul speciale: este extrem de adaptabil si de aderent. Omul nou din invatamant adera frenetic la orice noua reforma sau curicula tradand, uimitor de simplu si rapid, reforma pentru care militase, efervescent,  cu  un an, doi, in urma. Cred ca acesti oameni ar putea concepe cele mai bune reclame TV pentru adezivii care adera la orice suprafete asa cum o fac si ei, in chip existential.

In dreptul acestei specii, a omului nou, reactionez multiplu: chimic (ma ia cu greata), cromatic (ma inrosesc de iritare), fizic (imi iau o igienica distanta fata de ei) si nervos (nervii mei devin nervosi). Ce pot face?Am naturelul simtitor si nu pot pentru ca sa-i suport pe acesti „clasici” care zburda cu aplomb prin modernitatea ambigua. Si democratica, uitasem …

Voi cobori, acum, din abstractiune relatandu-va un caz concret. Cazul meu. Astfel, in ultimii 4 ani, am devenit un critic deschis si constant al directorului scolii unde predau (‘mnealui, directorul, fost director cu pionerii pe vremea Tovarasului … Ahh, ce vremuri!!!!) si al acolitilor sai din Consiliul de Administratie, cerandu-le, constant si enervant, demisia. Le-am reprosat: incompetenta manageriala, lipsa transparentei in luarea deciziilor si in administrarea banilor,camuflarea problemelor reale ale scolii si nediscutarea lor in Consiliul Profesoral, selectia copiilor pentru clasele unor privilegiati in functie de meseria parintilor s.a. Adaugand si faptul ca directorul este surprins adesea, in timpul orelor, ascultand pe la usi, (desi are dreptul sa asiste oricand la ore) peisajul devine grotesc. Cum sa faci reforma cu asemenea oameni? Asa ca, in semn de protest, am hotarat sa nu mai particip la sedintele Consiliului Profesoral. Dar, omul nou nu poate accepta un asemenea afront, el are un principiu sanatos: „Cine nu este cu noi,este impotriva noastra” si, deci, o asemenea iesire din rand, o asemenea inlocuire a cadentei cu ritmul, se cere sanctionata grabnic si exemplar.

Ceea ce a urmat a fost un scenariu tipic pentru procedurile disciplinare comuniste.Inculpatul, adica eu, este chemat in fata Consiliului de Administratie, adica ei, subiectii criticilor mele, pentru o dreapta „evaluare”. Acuzatiile au fost urmatoarele: sfidarea colegilor si incalcarea Regulamentului prin neparticiparea la Consiliile Profesorale, criticarea directorului(in viziunea lor, un delict) si, pentru strivirea inculpatului, ofensa adusa unui coleg (unul dintre „judecatori” a mintit spunand ca a fost jignit de mine in fata elevilor). Verdictul: vinovat! Sanctiune: scaderea calificativului.

Oameni buni, fratilor, stimati concetateni si dragi tovarasi, trista piesa pe care tocmai v-am relatat-o se petrece la 20 de ani de la caderea comunismului, cand credeam ca secera si ciocanul au fost atarnate in cui si ca ne indreptam spre normalitate.

Departe de mine intentia de a parea o victima, in fond, am incalcat Regulamentul si am absentat la Consiliile Profesorale, dar, incep sa fiu tot mai mult  de acord  cu Cioran care credea ca „Romania este spatiul ratarii”. A existat candva, in 1990, un punct 8 al Proclamatiei de la Timisoara care interzicea prezenta in spatiul politic si in anumite functii administrative a fostilor activisti comunisti. Romanii au ratat momentul de atunci. Din nou…

„Bravos natiune! Halal sa-ti fie!”